Medierea nu ar putea exista fără recunoaşterea capacităţii de luare a deciziilor de către indivizi în scopul de a obţine stingerea conflictelor şi ieşirea din situaţii dificile.
Legea porneşte de la ideea că indivizii ar trebui să fie constrânşi şi forţaţi să se comporte bine, în timp ce medierea apare din ideea că indivizii sunt capabili în orice moment să se stăpânească. Sistemul de drept pleacă de la suspiciunea şi neîncrederea liderilor faţă de indivizi, în timp ce medierea dezvoltă încrederea. Primele cărţi despre mediere au fost publicate în secolul XX, continuă să se publice şi în prezent, toate pornind de la premisa îmbunătăţirii şi consolidarii potenţialului individual de luare a deciziilor.
De fapt, timpurile noastre par să fi reluat calea începută acum 2500 – 3000 de ani. În timpul acestui secol, al XXI-lea, a început să se scrie mai mult despre istoria medierii şi a mediatorilor. Cu toate acestea, nu este surprinzător faptul că medierea are o istorie. De fapt, medierea nu are o istorie, ci poveşti.
Medierea a fost şi este folosită ca o metodă de soluţionare a litigiilor într-o varietate de culturi diferite de mai mult de 3.000 de ani. Urmărirea rădăcinilor practice reprezintă o călătorie prin culturile lumii.
Ce făceau oamenii înainte de a exista legi scrise şi instanţe de judecată?
Din ceea ce ne spun istoricii, argumentele erau frecvent „tranşate” de sabie. Cu toate acestea, în multe civilizaţii paşnice, conflictele erau soluţionate de cele mai multe ori fie de către înţeleptii sau bătrânii din fiecare sat, fie de lideri ai bisericii locale.
În antichitate, istoria medierii a fost istoria diplomaţiei.
Civilizaţiile estice, de exemplu, au fost cunoscute pentru convingerile paşnice, mai degrabă decât pentru conflictul coercitiv.
Multe alte culturi antice au avut tradiţii similare. Satele aveau cel putin un lider priceput la a ajuta oamenii să-şi rezolve problemele. Popoarele care au adoptat exemplul dreptului roman au creat chiar şi fişele profesionale, similare actualelor fişe de post, pentru aceste locuri de muncă – mijlocitori, conciliatori, mediatori, interpreti, etc. – pentru cei care intermediau rezolvarea certurilor şi transmiteau ofertele de bunuri şi servicii în schimbul promisiunii de pace.
În cele din urmă, cum populaţia a crescut, regele sau înţelepţii au încetat să fie în masură să asculte şi să rezove fiecare litigiu în mod individual. Cu Codul lui Hammurabi şi semnarea Magna Carta, legile au început să fie scrise şi au existat poziţii oficiale create pentru cei delegaţi să folosească aceste legi pentru a rezolva disputele.
În anumite zone ale lumii, medierea rămane şi astăzi principala cale de soluţionare a conflictelor între oameni. Sunt zone în Orient unde litigiile sunt considerate a fi o ultimă si ruşinoasă soluţie la care apelând recunoşti că ai eşuat în încercarea de a rezolva amiabil problema. Legatura dintre importanţa medierii şi mostenirea lui Confucius, de exemplu, a fost în mod repetat semnalată de cercetatori. În viziunea acestuia, pentru care pacea şi înţelegerea stăteau în centrul filozofiei, litigiul ajuns în instanţă reprezintă o rupere a armoniei fireşti care se presupune a exista în relaţiile dintre oameni. Legea fiind impusă prin constrângere, este considerată viciată. Viziunea confucianistă vede rezolvarea optimă a celor mai multe dintre dispute venind din contrângerile morale, nu din cele legale. Mai mult decât atât, ajungerea „la judecată’’ este considerată o ruşinoasă si egoistă preocupare fată de propriul interes în detrimentul interesului societăţii.
De altfel, tradiţiile budiste încurajează soluţionarea litigiilor prin compromis, mai degrabă decât prin coerciţie. În aceste culturi, litigiul este o ultimă soluţie şi implică o compromitere a modului in care eşti perceput de ceilalţi. Chiar şi astăzi în China, unde forţa legii nu poate fi pusă nicidecum sub semnul îndoielii, există încă un puternic accent pe conciliere, auto-determinare şi mediere, ca modalităţi de soluţionare a litigiilor.
În Japonia există un numar relativ scăzut de avocaţi în raport cu populaţia ţării sau cu nivelul de dezvoltare socială şi economică. Acest lucru ar putea avea drept cauză îndelungata lor tradiţie în privinta medierii. Din vechime, liderul satului avea printre îndatoriri să ajute oamenii să îşi rezolve disputele. Există, daca încercăm să găsim motivaţii suplimentare ale ponderii mari a procedurii informale a medierii în societatea japoneză şi oricât ni s-ar parea de greu plauzibil, multe bariere procedurale în soluţionarea în instanţă a litigiilor. Iată deci un motiv în plus pentru a recurge la mediere. În Japonia de astăzi, medierea este parte a culturii de afaceri, unde aşa numiţii „Shokai-sha’’ şi „Chukai-sha” au rolul de a facilita relaţiile de acest tip.
În Africa orice diferend poate apela pentru soluţionare la o întâlnire informală a locuitorilor unui cartier, o „discuţie”. Un membru respectat al comunităţii serveşte ca mediator, pentru a ajuta la rezolvarea conflictelor părţilor implicate.
Cultura islamică are o tradiţie puternică in privinţa medierii şi concilierii, ca abordări preferate de rezolvare a disputelor. Acest lucru reiese din utilizarea unor „quadis”, intermediari specializaţi care încearcă să păstreze armonia socială prin ajungerea la o soluţie convenită de comun acord de parţile implicate într-o eventuală neînţelegere.
În Occident există o îndelungată tradiţie privind medierea. Bisericile erau folosite ca locuri de refugiu şi clericii acţionau de multe ori ca mediatori între fugari şi autorităţi. În Evul Mediu, clerul creştin era chemat să medieze disputele dintre familii şi chiar litigiile diplomatice. Instanţele iudeo-creştine foloseau tradiţiile şi Tora pentru soluţionarea litigiilor.
De peste 300 de ani quakerii lucrează pentru pace în calitate de mediatori, de la colonizarea Americii de Nord, în timpul Războiului American de Independenţă, al războiului Crimeei, al războiului civil nigerian, al celui de independenţă al Zimbabwe şi al conflictelor din titlurile presei de azi. Munca lor se desfaşoară în mare masură în spatele scenei şi, adesea, nu este facută publică. Există multe organizaţii care pretind că lucrează pentru pace, dar puţini se pot mândri cu experienţa şi calificarea Societăţii de Prieteni, cunoscuţi popular ca şi quakeri, fondată în Anglia de George Fox, cu aproape 350 de ani în urmă, într-un moment de criză religioasă.
Medierea şi-a dobândit notorietatea odată cu apariţia tratatelor internaţionale. Din moment ce nu a existat o „lege a lumii”, aplicabilă la nivel mondial, organizaţii precum Liga Naţiunilor sau Organizaţia Naţiunilor Unite au încorporat dispoziţiile privind medierea în normele lor, rezultând ceea ce numim acum “drept internaţional”.
Mişcarea contemporană a metodelor alternative de soluţionare a litigiilor (Alternative Dispute Resolution) s-a născut în anii ’70 în Statele Unite ale Americii, din cauza duratei exagerate şi a costurilor exorbitante ale procedurilor judiciare de soluţionare a litigiilor. Ea îşi trage rădăcinile din Proiectul privind Negocierea de la Harvard, condus de profesorii Sander, Fisher, Ury şi Mnookin. Acesta a fost adus la cunoştinţa publicului larg în 1981 prin publicarea cărţii ”Getting to yes”, scrisă de profesorii Roger Fisher si Ury William. Iată în cele ce urmează un scurt fragment din carte: “Fie că o negociere se referă la un contract, o ceartă în familie sau un acord de pace între naţiuni, oamenii se angajează de obicei poziţional în negocieri. Fiecare parte ia o poziţie, pledează pentru el şi face concesii pentru a ajunge la un compromis. Exemplul clasic este tocmeala, care are loc între un client şi patronul unui magazin de mâna a doua.”
Procesul descris de ei se concentrează pe 4 principii sau reguli de urmat:
1. Separaţi oamenii de problemă.
2. Concentraţi-vă pe interese, nu pe poziţii.
3. Inventaţi opţiuni pentru câştigul reciproc.
4. Insistaţi pe criteriile obiective.
Cartea explică într-un mod inovativ cum acest proces simplu poate fi aplicat în orice domeniu sau situaţie, de la o măruntă negociere la piaţă, până la tratatele privind armele nucleare. Oamenii din toată ţara, şi ne referim aici la Statele Unite, de la mediul academic până la lumea afacerilor, au început atunci să ia cunoştinţă de aceasta metodă de soluţionare a conflictelor.
În 1998, medierea a fost recunoscută oficial în Statele Unite prin intermediul Legii alternative de soluţionare a litigiilor, care inaugura implicarea unui terţ neutru, altul decât judecătorul, pentru a facilita soluţionarea unui litigiu. Metoda care se învaţă şi acum în Centrele de soluţionare a litigiilor comunitare de-a lungul Statelor Unite, precum şi cele folosite în întreaga lume, folosesc aceleaşi principii.
În anii 1990, mai multe iniţiative în favoarea medierii au luat amploare în Quebec, Marea Britanie, Australia, America Latină şi Orientul Îndepărtat, cu un succes copleşitor.
Medierea a fost ca urmare introdusă în Codurile de procedură civilă englez şi francez.
În Belgia, Centrul de mediere în afaceri de la Bruxelles a fost înfiinţat în anul 1998 prin două ordine ale avocaţilor Baroului din Bruxelles şi Camerei de Comerţ si Industrie din Bruxelles.
În legislaţia belgiană, medierea în materie civilă şi comercială a fost introdusă în anul 2005.
Majoritatea ţărilor europene au adoptat reglementări în domeniul medierii în ultimii ani: Albania are o lege a medierii din anul 2003, Austria din 2003, Bulgaria din 2004 (Codul de Procedură Civilă din 2007 este sincronizat cu legea medierii), Croaţia din 2003, Macedonia din 2006, Serbia din 2005, Ungaria din 2002 . Moldova a adoptat în cursul anului 2007 o lege a medierii, aplicabilă din ianuarie 2008, în Polonia, medierea a fost introdusă în Codul Civil în anul 2005, iar în România legea referitoare la mediere a fost adoptată în anul 2006.
Legislaţia din domeniul medierii aplicabilă în Europa este inspirată preponderent de modelul american, care şi-a dovedit eficienţa de-a lungul timpului, iar în majoritatea statelor europene, procedura medierii este facultativă, cu mici amendamente.
În Italia, după un an în care medierea a fost obligatorie, s-au putut trage nişte concluzii. Din septembrie 2011 până în septembrie 2012 au avut loc 150.000 de medieri obligatorii. Rata de succes a fost de aproximativ 49%. Costurile salvate de sistemul juridic italian au fost de aproape 500 de milioane de euro. Costurile medierilor, privite prin prisma neimplicării sistemului de justiţie italian în rezolvarea acestor dispute, s-au situat la aproximativ 5% din costurile unor procese in instanţă.
Nu trebuie să mergem până acolo încât să susţinem obligativitatea medierii, dar trebuie să facem minimul efort de a susţine aceste timide începuturi în România. Toţi! Pentru că nici nu ne putem permite să ignorăm concluziile italienilor.
Autor: Mediator Irina Comeagă – Mediere Bucureşti, Sector 1.