Mă sună într-o zi poştaşul: Nu am timp cumva, să ajut un orb, că are un calculator şi să mă uit prin el un pic?
Aşa a început ceva… extrem! Am făcut cunoştinţă şi brusc s-a legat ceva ce nu va mai fi probabil niciodată! Doi oameni s-au întâlnit absolut întâmplător, doi oameni deosebiţi, cu suflet, pasionaţi până la extrem. Unul văzător, altul orb de o viaţă.
Cu peste 15 ani în urmă, de exemplu, îi povesteam ce programe făceam pentru zeci şi sute de utilizatori, cu lucru de oriunde de pe glob, cu tabele şi calcule speciale pentru zeci de ani în urmă, cu protecţii avansate, fără nicio limitare în documente, cu orice diacritice, cu orice formatări, cu orice tabele, cu generare automată, de te uiţi la PC cum scoate singur, pe rând, orice fel de documente şi plicuri şi oricâte ai nevoie…
Acesta era doar unul! dintre miile de subiecte pe care le discutam, am dat un exemplu, doar ca să înţelegeţi atmosfera… Stătea lângă mine cuminte şi asculta. Nici globii oculari nu îi mai avea, dar parcă vedea totul sau poate visa cu ochii închişi…
I-am instalat programe care îi vorbeau tot ce se întâmpla în calculator. Mă surprindea adesea când îmi spunea pe unde să umblu să fac anumite setări… Da, el, orbul! ajunsese să ştie anumite lucruri pe care nu le ştiu majoritatea văzătorilor!
Am vrut să îi fiu ajutorul perfect! Îi descriam totul! ca să înţeleagă cât mai multe din lumea noastră pe care el nu o văzuse niciodată: formele rotunjite sau ascuţite, designul atractiv sau înşelător pentru văzători, designul retro şi designul neo, îi explicam cum ne orbeşte soarele, despre lentile, miopie si hipermetropie, culorile şi aspectul naturii în diversele anotimpuri, îi descriam că oamenii tind să aibă tot mai multe puncte pe display dar de la o limită ochiul uman nu le va mai percepe, analizam ştiinţa şi comerţul şi marketingul şi administraţia şi politica, totul!
Ajunsese foarte avansat, astfel, în domeniul tehnicii, orbul voia să testeze cea mai nouă tehnologie! chiar înaintea mea! Trebuia adesea să studiez în prealabil ce planifica să cumpărăm şi să construim! Ne-am extins cu lucruri ce îi erau inaccesibile până atunci: cumpărături de afară, plăti cu cardul, încasări în cont, colete din şi spre străinătate, licenţe, dialoguri în alte limbi cu producători de soft şi vânzători de hardware!
Dar, cum v-am spus, eu voiam perfecţiunea în a ajuta un orb! Îi făceam şi piaţa: dulciuri de un anumit tip, cafea de calitate superioară, miere cu ciocolată, termene de expirare maxime, recipiente speciale cu acces comod pentru orbi, anumite băuturi, anumite medicamente. Chiar şi în perioada Covid-ului am reuşit şi am mers înainte, cu seriozitate şi precauţie maximă!
El era creierul şi gura, iar eu mâna şi priceperea… Nu vă pot povesti că aproape tot ce avea în casă erau gândite şi achiziţionate de noi: aparatură de emisie şi recepţie bluetooth şi wifi, radiouri ultra sofisticate cu zeci de butoane pe ele!, antene de toate tipurile, telefoane care vorbeau, cafetieră cu ceas, programare şi autocurăţare, maşină de spălat ultimul tip, aparate hi-fi, boxe, zeci de alimentatoare, calculator foarte performant şi cu maxim de resurse, componente externe la parametri maximi, microfon de studio hi-fi cu trepied, mixere profesionale, cameră web, convertoare etc. Am căutat o anumită tastatură, unică în ţară, pentru nevăzători, iar când am luat-o, am personalizat-o până şi pe aceea ca să îi vină anumite funcţii mai aproape în raza degetelor, iar cifrele de sus aduse jos ca să semene cu telefonul. Ajunsese să tasteze mai repede decât majoritatea văzătorilor!
Orice a vrut am făcut, mă dădeam peste cap să nu cumva să descoperim ceva ce nu putem face! Reparam sau modificam electronică, electrică, mecanică. Când era singur acasă, nu avea stare, monta singur componente PC, demonta diverse, le pipăia, le depista, apoi eu îl învăţam totul despre ele! Nu plecam de la el până nu era în culmea fericirii şi îmi mulţumea de câteva ori, apoi rămânea singur în beznă cu noile sale jucării, invenţii sau achiziţii de ultimă tehnologie, pe care urma să le testeze până târziu în noapte…
Ultima dată i-am făcut doar piaţa sumar şi zicea că nu se simte prea bine, ca o să facă un duş şi am plecat…
Peste 3 săptămâni mă sună acelaşi poştaş, că Dl cel orb a fost internat la spital şi… a murit! Cum a ajuns la spital, el pe care îl vizitam de 15 ani şi nu avea vreo boală anume? Mare greşeală a făcut cine a recomandat internarea unui orb singuratic, în spital, în spitalul morţii cum îi zic toţi locuitorii oraşului. Mă întrebam dacă i-o fi dat cineva măcar un pahar cu apă când stătea în bezna sa, în patul de spital. Sau, s-a întâmplat cum spunea poetul Păunescu: „Lăsaţi-l dracu, e-un actor!”, în cazul nostru: … … e-un orb!
O imensitate de cunoştinţe acumulate, o mulţime de planuri îndrăzneţe şi măreţe, o prietenie unică, o fericire la care am lucrat să o ofer peste 15 ani… toate s-au risipit instantaneu când bietul om a fost internat în spitalul statului.
Nu cunoşteam pe nimeni din familia sa, dacă avea, nu am ştiut nici de înmormântare, de nimic. O soră a sa de departe a venit şi m-a chemat aflând de mine de la poştaş. Am alergat într-un suflet să spun câteva cuvinte în memoria sa, să descriu ce minunăţie de om era fostul meu prieten. Nu aş fi avut linişte în suflet fără să spun măcar cuiva despre tot ce făcuserăm amândoi…
Mi-am descărcat sufletul, iar doamna a înţeles de ce o refuza de ani de zile să plece din acest oraş. Era orb şi singur, dar avea oamenii lui care îi asigurau totul, de la necesar până la fericire… Când am aflat asta, brusc m-am simţit vinovat! Dacă ar fi plecat din acest oraş, poate ar fi ajuns într-un spital care… salvează vieţi.
M-a liniştit tot doamna, făcându-mă să realizez că îi oferisem, timp de 15 ani, poate mult mai mult decât ar fi avut vreodată! Îi oferisem o fericire intensă, poate chiar îi redasem un fel de lumină în întunericul său permanent şi vise în loc de tristeţea unei vieţi fără nimic în ea!
Mă sunase de fapt să mă întrebe dacă avea ceva datorii la mine. Am zis: Avea, dar nu vreau nimic! Ce era s-a dus şi ce trebuia să fie nu mai contează, nu mai vreau nimic! I-am spus că Dumnezeu şi prietenul meu orbul mă privesc acum de sus, au auzit că am rostit adevărul adevărat şi vreau să fie încă o dată mândri de mine, de calitatea mea de om!
Am aruncat o ultimă privire în camera sa: dispăruseră viaţa şi veselia, dispăruseră toate aparatele şi apărăţelele, dispăruseră undele şi circulaţia electronilor, rămăseseră doar un dulap, o masă şi un pat, într-o simplitate banală. Minunea nu mai exista.