Noul Cod Civil a introdus o instituţie nouă, şi anume autoritatea părintească comună în caz de divorţ, exercitată în comun de ambii părinţi, adaptată situaţiei sociale existente şi prevederilor dreptului comunitar în materia raporturilor dintre părinţi şi copii.
Autoritatea părintească reprezintă totalitatea drepturilor şi îndatoririlor părinţilor cu privire la persoana copilului şi la bunurile acestuia, drepturi şi îndatoriri care se exercita în mod egal de către ambii părinţi.
În acest sens, urmează a fi avute în vedere şi dispoziţiile legii speciale în materie, anume Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, care afirmă prevalenţa principiului interesului superior al copilului în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti (art. 2 din Legea nr. 272/2004), precum şi Principiile Dreptului European cu Privire la Autoritatea Părintească (PLEPAP) emise de Comisia Europeană privind Legislaţia Familiei.
În caz de divorţ al părinţilor, instanţă de tutelă trebuie să stabilească:
a) dacă autoritatea părintească va fi exercitată în comun de către ambii părinţi;
b) domiciliul copilului – de regulă la unul dintre părinţii săi – şi relaţiile personale ale copilului cu celălalt părinte la care copilul nu va locui permanent;
c) contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere şi întreţinere ale copilului.
Autoritatea părintească comună este cunoscută şi sub numele de custodie comună şi se referă la situaţia în care domiciliul de bază al copilului este la un părinte, dar ambii părinţi participă la luarea deciziilor importante cu privire la creşterea copilului lor (deciziile cu privire la religia copilului, la asistenţa medicală, întreţinere şi educaţie).
Această prevedere are la bază prezumţia că este în interesul superior al copilului ca autoritatea părintească să se exercite în comun şi în caz de divorţ al părinţilor.
Custodia comună asigură dreptul copilului la grija părintească normală şi permanentă din partea ambilor părinţi precum şi prezenţa celor doi părinţi în viaţa copilului chiar şi după divorţ, aceştia având aceeaşi responsabilitate şi aceeaşi posibilitate de a lua decizii referitoare la problemele copilului şi asupra patrimoniului copilului, atunci când este cazul.
Regula aplicabilă este că şi după pronunţarea divorţului, autoritatea părintească se exercită în comun de către ambii părinţi (art. 397 Cod Civil).
Excepţie de la această regulă se poate face doar atunci când există motive întemeiate (strict limitative, prevăzute în lege) care conduc la concluzia că nu ar fi în interesul superior al copilului ca autoritatea părintească să fie exercitată în comun de ambii părinţi.
Interesul superior al copilului este punct de reper şi atunci când există neînţelegeri între părinţi asupra modului de îndeplinire a îndatoririlor părinteşti, în această situaţie, numai instanţa de tutelă poate hotărî, cu ascultarea părinţilor, a copiilor, după caz, precum şi în funcţie de concluziile raportului de anchetă socială, ca autoritatea părintească să fie exercitată doar de către unul dintre părinţi, numit părinte custodian.
Celălalt părinte – părintele necustodian – are dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia (art. 398 Cod Civil).
Dispoziţiile art. 398 Cod Civil prevăd situaţia exercitării autorităţii părinteşti de către un singur părinte, „dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului”. Această situaţie rezultă din coroborarea art. 397 şi 398 Cod Civil cu art. 506 Cod Civil, când instanţa de tutelă ar putea dispune exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte, exclusiv în baza acordului exprimat de părinţi în acest sens, ţinând cont şi de dispoziţiile art. 264 Cod Civil.
Astfel, art. 506 Cod Civil stabileşte că părinţii se pot înţelege cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti, dacă este respectat interesul superior al acestuia şi, după caz, cu ascultarea copilului, iar art. 398 Cod Civil consacră excepţia de la regulă, operantă pentru motive întemeiate. Aşa fiind, învoiala părţilor, în coroborarea articolelor sus-menţionate, ar putea fi asimilată motivelor întemeiate.
În cazuri excepţionale, dacă interesul superior al copilului o cere, instanţa de tutelă hotărăşte plasamentul copilului la o rudă, la o altă familie sau persoană, sau la o instituţie de ocrotire specializată (art. 399 alin 1 Cod Civil). Acestea exercită drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana copilului, ca şi părintele natural.
În acest caz, instanţa de tutelă stabileşte dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinţi în comun sau de către unul dintre ei (art. 399 alin. 2 Cod Civil).
Tocmai aceste prevederi imperative şi cu caracter de noutate, privitoare la exercitarea autorităţii părinteşti, ne-au făcut să ne aplecam asupra lor şi să le prezentăm mediatorilor (mai ales celor care nu sunt de formaţie juridică), pentru ca mediatorii să poată atrage atenţia părţilor atunci când constată că înţelegerea părţilor conţine clauze care contravin legii sau ordinii publice.
Înscrierea în acordul de mediere a clauzelor care contravin legii sau ordinii publice poate atrage nulitatea absolută a acestuia.
În toate cazurile care implică discuții cu privire la autoritatea părintească asupra copiilor sau cu privire la locuința minorilor ori administrarea proprietăţii şi reprezentarea legală, fiecare dintre cei doi părinți separat sau părințîi împreună trebuie să pregătească și să transmită instanței planul parental propus.
Este ideal ca planul parental să fie agreat de către părți, pentru că înţelegerea rezultată denotă respectarea interesului superior al copilului de către cei doi părinţi.
Exercitarea autorităţii părinteşti de ambii părinţi după divorţ are succes doar dacă dorinţa şi abilitatea părinţilor de a comunica şi colabora este suficient de mare.
Deoarece autoritatea părintească implică responsabilitatea ambilor părinţi în legătură cu deciziile care privesc copiii este esenţial ca părinţii să poată discuta într-o atmosferă non-conflictuală, de siguranţă şi confidenţialitate pentru a putea cădea de acord cu privire la custodia asupra copilului, stabilirea locuinţei copilului după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi copil, stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copilului, modalităţile în care se achită această contribuţie (de regulă în natură şi nu în bani), legăturile copilului cu familia lărgită etc.
Cea mai bună soluţie pentru părinţii care nu reuşesc să ajungă la înţelegere este medierea şi mediatorul care îi sprijină şi îi consiliază, în mod profesional, în găsirea celor mai adecvate şi satisfăcătoare soluţii cu privire la situaţia lor şi a copilului după divorţ.
Medierea şi autoritatea părintească
Ajungerea la o înţelegere, prin încheierea acordului de mediere privitor la aspectele accesorii divorţului şi a planului parental în situaţia existenţei minorilor, asigură părţilor confortul psihic şi financiar (restituirea taxei de timbru judiciar, neachitarea onorariilor celor doi avocaţi pe care trebuie să-i angajeze şi eventualele onorarii pentru expertize în cazul în care părţile nu se înţeleg în privinţa valorii şi împărţirii bunurilor comune) pe care nu l-ar avea în instanţă.
Totodată, un acord de mediere şi un plan parental agreat de ambii părinţii este garanţia faptului că va fi respectat, faţă de dispoziţiile unei hotărâri a instanţei de judecată impuse de un complet de judecători care nu cunoaşte situaţia de fapt a relaţiilor familiale.
O hotărâre judecătorească impusă are toate şansele să adâncească diferendele existente între soţi, relaţiile dintre ei devenind şi mai conflictuale, cu repercursiuni nefaste asupra minorilor, precum şi a relaţiilor dintre copiii minori şi părinţi, în această situaţie interesul superior al copilului devenind un principiu legal ce va provoca alte litigii în instanţe.
Autor: Mediator C. C.