Dreptul succesoral românesc cunoaşte o regulă care, datorită aplicării sale continue, a devenit un adevăr aproape axiomatic: prevalenţa moştenirii legale faţă de cea testamentară. Altfel spus, ceea ce legiuitorul a stabilit în materia transmiterii patrimoniului unui defunct are întâietate faţă de ceea ce a stabilit respectiva persoană, în timpul vieţii sale, prin voinţa sa proprie, manifestată în cadrul testamentului pe care l-a încheiat.
Este aceasta un soi de constrângere, o limitare a posibilitaţilor de exprimare a dreptului de dispoziţie pentru cauză de moarte sau, dimpotrivă, este o măsură de protecţie a autorului împotriva intervenţiilor externe care i-ar putea afecta voinţa? Pe cale de consecinţă, este o regulă care ar trebui înlaturată sau care ar trebui păstrată ?
Raspunsul nu este unul simplu ba, am putea spune, este de natură să creeze adevarate dispute greu de soluţionat. Si, totusi, legiuitorul noului cod civil pare a înclina balanţa într-un alt sens decat cel clasic consacrat, părând a răsturna ceea ce până mai deunăzi părea o dogmă de neştirbit. Mă refer, atunci când fac această afirmaţie, la prevederea art. 955 alin 1 NCC care spune că „patrimoniul defunctului se transmite prin moştenire legală, în măsura în care cel care lasă moştenirea nu a dispus altfel prin testament”. Ce înţelegem din acest text? Nimic altceva decât faptul că principalul mod de transmisiune mortis causa este cel stabilit prin voinţa defunctului, manifestată în cadrul actului său de ultimă vointă, respectiv a testamentului. Transmisiunea legală a moştenirii ar fi posibilă, conform textului citat, numai în măsura în care de cujus nu a dispus altfel prin testament.
Şi, totuşi, întreaga economie a codului civil actual este în continuare subsumată aceloraşi dispoziţii care limitează dreptul persoanei de a dispune de patrimoniul său pentru cauză de moarte. Există în continuare rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă, există în continuare o cotitate disponibilă specială a soţului supravietuitor, exista în continuare posibilitatea de reducţiune a liberalităţilor excesive precum şi posibilitatea de a cere raportarea donaţiilor. Cum se pot corela aceste dispoziţii legale cu cea cuprinsă în art. 955 alin 1 NCC ? Greu de precizat.
Sunt de părere că, odata ce legiuitorul a statuat o astfel de normă, breşa este deja realizată. Toate aceste instituţii pe care le-am menţionat pot oricând să dispară, dacă nevoia socială o va cere. Fundamentul unora noi deja există. Pentru că, nimic nu mi se pare mai just decat ca o persoană – care a realizat şi constituit prin eforturile sale proprii un întreg patrimoniu – să poată dispune liber de acesta pentru momentul în care nu va mai fi în viaţa. Obligatia morală a autorului faţă de moştenitorii săi legali nu trebuie satisfacută prin constrângere, ci ca urmare a dorinţei liber exprimate a acestuia. Încetarea existenţei fizice a unei persoane determină, în materia dreptului succesoral, fenomene deosebit de complexe, care ar trebui avute în vedere atunci cand se legiferează modul de transmitere a patrimoniului pentru cauza de moarte. Pentru că, sub multe aspecte, din multe puncte de vedere, acest mod de transmitere înseamnă o continuare a personalităţii celui decedat. Ori, cine este mai în măsură să stabilească nu numai care sunt persoanele cele mai indicate a-i continua propria personalitate ci şi modalitatea în care acestea o vor face, decât însuşi autorul moştenirii, proprietarul de drept al patrimoniului succesoral. Dacă în cazul actelor între vii se consideră că dreptul de proprietate este sacru şi de neatins, care ar fi motivaţia ce ar justifica încalcarea acestui principiu în cazul actelor pentru cauză de moarte? Partizanii concepţiei clasice au multe argumente, între care la loc de cinste stă cel al nevoii de protecţie a mostenitorilor faţă de comportarea abuzivă a autorului lor care, având un drept total de dispoziţie, poate să le impună o anumită conduită în lipsa căreia să le refuze dreptul de a-l moşteni. Nimic mai adevărat. Şi, cu toate acestea, insuficient pentru a justifica existenta unei obligaţii într-atât de oneroase pentru o persoană, respectiv obligaţia de a transmite o parte a patrimoniului personal împotriva propriei voinţe.
Dreptul roman, pe care ne mândrim să-l considerăm strămoşul sistemului nostru de drept, considera ca fundamental dreptul cetăţeanului de a lăsa un moştenitor printr-un act de ultimă voinţă, adică printr-un testament. La romani, moştenirea era deferită în primul rând conform voinţei celui decedat şi abia în ultimă instanţă ab intestat. Evoluţia care a determinat o astfel de schimbare este, după părerea mea, una incorecta. Asemenea prevederi legale au la origine anumite prezumţii, cum ar fi de exemplu faptul că o persoană poate fi influenţata spre a testa într-un anumit fel sau spre a avantaja anumiţi moştenitori în detrimentul altora. Altfel spus, se prezumă existenţa sugestiei şi captaţiei, ca şi vicii ale consimţamântului testatorului. Sau, altfel spus, se prezumă că o persoană îşi poate pierde îndeajuns de mult discernământul încât să poată fi substanţial influenţată în luarea ultimelor sale decizii. Aş asemăna, dacă îmi e îngăduit, o astfel de prezumţie cu prezumţia de vinovaţie sau cu o prezumţie de rea credinţă. Nu pare de-a dreptul absurd să acceptam asemenea supoziţii? Este legală acceptarea lor? De bună seamă că nu. Este corect, în aceste condiţii, să fie instituită o normă legală numai pentru a proteja faţă de posibilele fraude, a căror existenţă este de fapt prezumată aprioric de vreme ce legiuitorul a dispus astfel? Personal consider că nu. Normalul, după umila mea parere, este ca orice persoană să poata dispune liber prin testament, fără nici o constrângere sau limitare. Moştenirea legală ar trebui să fie posibilă numai în cazul în care o persoană a decedat fără a lăsa un testament. Iar dacă moştenitorii legali ai unui defunct consideră că testamentul lăsat de acesta este rezultatul unui consimţamânt şi al unei vointe alterate, atunci au deschisă calea dovedirii acestui fapt în instanţa şi, pe cale de consecinţă, a anulării actului juridic de ultimă voinţa întocmit de autorul lor.
Ca şi concluzie, controversa moştenire legală vs moştenire testamentară poate fi soluţionată doar într-un singur mod: moştenirea testamentară trebuie să aibă caracter primordial şi, conform actualului art. 955 NCC, numai în măsura în care defunctul nu a dispus altfel prin testament, patrimoniul succesoral să poată fi împărţit după normele moştenirii legale.
Autor: DANIELA NEGRILĂ
Notar Public Coordonator
Birou Notarial Concordia