Medierea între vis, diletantism şi profesionalism

Am chibzuit mult până m-am hotărât să trec la redactarea acestui articol punând în balanţă riscurile, comentariile negative la care foarte posibil mă voi expune. În final am cedat tentaţiei şi a învins dorinţa de a face, pentru cei interesaţi o succintă prezentare a devenirii mele că mediator profesionist adăugând totodată experienţa şi ideile personale care au marcat succesul în această minunată profesie. Din capul locului doresc să vă asigur, de bună credinţă şi de faptul că opiniile contrare, comentariile negative vor avea darul să-mi călăuzească paşii în viitor.

Pentru a nu fi acuzat de lipsă de modestie voi încerca să fac referire la profesia de poliţist pe care  am slujit-o cu credinţă, cu pasiune, cu dragoste de semeni şi în mod responsabil timp de aproape 40 de ani. Din acelaşi considerent voi face trimitere la funcţiile pe care le-am ocupat de-a lungul timpului doar în măsura în care vor avea tangenţă sau relevanţă pentru problemele subiectului tratat – MEDIEREA.

Aşa cum este cunoscut, pentru publicul românesc, medierea este un concept nou fiind preluat din legislaţia altor state cu experienţă în domeniu ca un model viabil de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă printr-o bună şi cinstită înţelegere între părţi. Datorită faptului că termenul pare foarte cunoscut şi familiar aproape că nu există persoana care să recunoască faptul că nu ştie totul despre mediere. Este lesne de observat acest lucru în momentul în care dorim să informăm părţile cu privire la procedura şi comportamentul în timpul medierii. În acest moment vom primi aproape invariabil replica: “…nu-i nevoie, cunosc problemele acestea…” Mărturisesc că şi eu înainte de a deveni mediator aveam impresia că “ … ştiam” , dar abia după ce am studiat şi am urmat cursurile de masterat în domeniul medierii conflictelor şi după cursurile de autorizare am început să pricep câte ceva din mediere.

Meseria de poliţist, aceea de cadru didactic şi chiar cea de director al Şcolii de Poliţie din Câmpina m-au obligat la o permanentă pregătire în domeniul psihologiei, comportamentului oamenilor şi al comunicării. Nu puţine au fost situaţiile tensionate ori conflictuale cu care am fost confruntat şi pe care a trebuit să le gestionez ori în care am fost  obligat să mă implic că “mediator”. Am trecut mediator cu ghilimele pentru a evidenţia faptul că atunci urmăream în mod rudimentar să rezolv conflictul făcând pe împăciuitorul. De foarte multe ori am reuşit stingerea conflictului între autor şi victimă, între cei veniţi în audienţă, între elevi şi chiar între cadre bucurându-mă de recunoştinţa părţilor implicate. Am făcut lucrul acesta convins fiind că trebuie să fiu de folos celor din jur şi că nu avea cine să o facă. Cât de bine ar fi fost atuci să le pot spune celor veniţi în audienţe “Vă puteţi adresa unui mediator.“

Sunt convins că nu am fost singurul pseudomediator, că poate mai sunt şi în prezent lideri ori persoane cu responsabilităţi care se implică în asemenea acţiuni dacă sunt solicitaţi. Mediatorul diletant din mine visa însă că o dată şi o dată să facă acest lucru în mod calificat, conform unor norme riguroase. Visam că experienţa în munca cu oamenii, cunoştinţele asimilate în domeniul dreptului, psihologiei individuale şi de grup, al comunicării şi relaţionării, al eticii şi relaţiei cu publicul al sociologiei etc. să-mi folosească în munca pentru soluţionarea situaţiilor conflictuale dintre oameni în scopul instaurării  climatului de armonie socială. O parte din ideile şi convingerile mele cu privire la comportamentul în societate, familie, la serviciu etc., le-am prezentat deja în lucrările “Etica poliţienească”; “Comportamentul şi personalitatea agentului de circulaţie”; “Comportament adecvat detectivului particular” şi altele.

Anul 2006 a constituit pentru mine reînvierea speranţei ca visul mediatorului diletant e posibil să se transforme în realitate. Este anul în care discuţiile şi demersurile pentru introducerea instituţiei medierii se transpun într-un act juridic Legea 192/2006 care pune bazele legale necesare organizării şi exercitării unei noi profesii, aceea de mediator.

Hotărât fiind să-mi văd visul împlinit, cu atât mai mult cu cât aveam timp suficient la dispoziţie, fiind de curând pensionat, am studiat reglementările recent intrate în vigoare şi cerinţele ce se impuneau în noua profesie.

Conştient de faptul că s-a terminat cu diletantismul şi că la baza succesului trebuie să stea pregătirea riguros ştiinţifică, m-am înscris şi am urmat cursurile de masterat în “Medierea conflictelor în drept” la facultatea Titu Maiorescu.

Foarte mulţi sfătuitori m-au îndemnat să renunţ că “la ce-ţi trebuie”,  că “cheltuieşti doar bani şi nu te alegi cu nimic”, că “ce-ţi mai trebuie ţie“. Au fost voci pe care le-am ignorat întrucât am convingerea că divinitatea ne dă viaţă şi ne ocroteşte nu numai pentru ca să ne simţim noi bine ci în mod deosebit pentru a fi altora de folos iar dacă pentru tine nu mai are rost să lupţi trebuie să lupţi pentru alţii.

Am urmat apoi cursurile pentru autorizare ca mediator organizate şi conduse de Asociaţia pentru schimbări democratice.

Apreciez profesionalismul, strădania, seriozitatea şi căldura de care am beneficiat din partea cadrelor didactice, a formatorilor de la cele două cursuri care şi-au înstrăinat câte puţin din personalitatiile lor pentru că noi să ne împlinim profesional. Am învăţat la aceste cursuri ca medierea este tehnică şi artă întrucât această profesie solicită pe de o parte precizie, rigurozitate, exactitate şi minuţiozitate indispensabile profesiilor tehniciste iar pe de altă parte supleţe, flexibilitate, inventivitate, talent, creativitate, spirit vizionar, dăruire şi respect faţă de sine şi faţă de alţii, virtuţi care caracterizează în mod deosebit domeniul artelor.

Pregătindu-mă în acest domeniu am devenit conştient că medierea nu este o profesie care te “scapă” de şomaj sau care îţi asigură satisfacţii materiale ori financiare deosebite. În această profesie trebuie să fii inpins de dorinţa de a te pune la dispoziţia semenilor, din iubire de oameni şi din convingerea că eşti în măsură să-i ajuţi să fie mai bine pentru ei şi pentru alţii.

Medierea între vis, diletantism şi profesionalism

Deşi legea 192/2006 nu restricţionează accesul în profesia de mediator pe criterii de pregătire profesională fiind acceptate persone cu studii superioare indiferent de domeniul de pregătire, trebuie să fim convinşi că vor deveni adevăraţi profesionişti în domeniu doar cei care au înclinaţii, cei care au ori îşi formează aptitudini adecvate. Mai simplu spus cei care au chemare pentru această profesie. Când spun chemare mă gândesc la faptul că profesia de mediator solicită celui care o practică o serie de aptitudini sau calităţi cu care putem să ne naştem ori să le dobândim. Printre aceste aptitudini, calităţi sau disponibilităţi îmi permit să amintesc:

Capacitatea de a învăţa. Această disponibilitate nu presupune numai studierea şi însuşirea unor cunoştinţe noi ci şi înclinarea, dorinţa permanentă de instruire de asimilare şi perfecţionare a unor aptitudini şi deprinderi noi în domeniul negocierii şi comunicării în conceperea şi elaborarea documentelor necesare, formarea unor deprinderi şi priceperi în analiza conflictelor, în pregătirea, organizarea şi conducerea procedurilor de mediere etc.

Aptitudinea de a lucra cu oamenii care presupune o justă şi corectă înţelegere a nevoilor, idealurilor, aspiraţiilor, sentimentelor şi trăirilor semenilor noştri precum şi capacitatea de a-i apropia, de a-i asculta şi a le schimba concepţiile, atitudinile şi comportamentele. De aceea mediatorul trebuie să fie stăruitor, răbdător, plin de solicitudine şi înţelegere faţă de părţile mediate chiar dacă acestea îşi formulează cu dificultate cererile sau pretenţiile. Această aptitudine presupune o stăpânire de şine de excepţie, mult tact, răbdare, respect al demnităţii, solidaritate cu necazurile şi suferinţele oamenilor.

Aptitudinea de a lucra cu oamenii se transmite parţial genetic, parţial prin şcolarizare dar în mare parte se formează în relaţiile de muncă, în contactul direct cu cetăţenii. Este de fapt şi motivul pentru care afirm că cei cu experienţă în munca cu publicul au mai multe şanse de a deveni buni mediatori dacă au şi trăsături caracteriale deosebite.

Empatia este o aptitudine indispensabilă mediatorului deoarece el trebuie să se transpună în psihologia altor persoane, să “intre în pielea“ interlocutorului, să pătrundă cognitiv şi afectiv în cadrul intim de referinţă al partenerului de dialog pentru a înţelege mai bine interesul, atitudinea şi comportamentul său. Această aptitudine presupune cunoaştere şi intuiţie bazate pe o experienţă socială care permit apropierea sau îndepărtarea de oameni, simpatia ori antipatia acestora.

Persuasiunea este calitatea mediatorului de a se face înţeles şi a-l convinge pe interlocutor. Arta de a sfătui şi a convinge reprezintă cheia de boltă atât în promovarea medierii cât şi în finalitatea ei. În funcţie de interlocutor, mediatorul trebuie să aibă disponibilitate atât în abordarea afectivă cât şi în cea logică. El trebuie să convingă prin argumente care se vor adresa în funcţie de tipul personalităţii, fie spiritului, sentimentelor, trăirilor afective etc. fie segmentului raţional al personalităţii.

Capacităţi comunicaţionale sau “arta de a comunica“ reprezintă de fapt chintesenţa profesiei de mediator. Asemenea unui actor care pe scenă prin vorbire, tonalitate, pauze, timbru dar şi prin gestică, mimică, poziţia corpului etc. convinge spectatorii tot aşa mediatorul folosind capacităţile comunicaţionale poată să transmită părţilor participante la mediere încrederea şi curajul de a se destăinui, de a dialoga pentru găsirea unor soluţii reciproc acceptate.

Arta de a tăcea şi a asculta. Afirm cu tărie că aceasta este o adevărată artă într-o perioadă în care se spune că “vorbim cu toţii şi nu mai ascultă aproape nimeni”. Mediatorul trebuie să ştie să tacă şi să asculte activ, să nu întrerupă discuţia ci doar să o faciliteze. Prin gestică, mimică, expresii aprobatoare, mediatorul trebuie să încurajeze prezentările părţilor pentru o înţelegere corectă a situaţiilor.

Aptitudinea de a elabora şi a adresa întrebări se impune datorită faptului că munca mediatorului este, în mare parte una de căutare de cercetare, de clarificare. Dar acest lucru nu se poate face decât formulând întrebări pertinente, bine adresate şi la momentul oportun. Întrebările vizează o gamă foarte largă de domenii şi situaţii, lucru care solicită o foarte bună pregătire de cultură generală.

Mediatorul trebuie să fie conştient că întrebarea constituie energia care sparge zăgazurile neadevărului, făcând ca adevărul să fie eliberat şi evidenţiat.

Deosebit de importantă pentru succesul medierii rămâne maniera în care sunt adresate întrebările întrucât ele pot inhiba, incita, deranja ori sugestiona.

Am trecut foarte succinct în revistă câteva din aptitudinile care trebuie să caracterizeze personalitatea mediatorului de succes fără să am intenţia de a descuraja ori dezarma pe cei cu mai puţină experienţă. Doresc să precizez că orice calitate, aptitudine, deprindere ori pricepere se poate forma prin voinţă, perseverenţă, pregătire continuă dacă suntem animaţi de spiritul competiţiei cu noi înşine.

Trebuie să fim conştienţi că viitorul în mediere vă aparţine celor care dovedesc spirit îndrăzneţ, competiţional dar fac totul cu pasiune, cu multă plăcere şi dăruire, printr-o atitudine de respect, consideraţie şi dragoste faţă de semeni.

Autor: Cândea Constantin.


Medierea între vis, diletantism şi profesionalism publicat: 2018-02-26T11:35:56+00:00, actualizat: 2018-02-26T14:04:48+00:00 by România Blog