Ce erau muzeele la început
Muzeele erau nişte locuri unde puteai să vezi în linişte istorii, evoluţii, lucruri mai puţin ştiute, curiozităţi, aparate păstrate cu greu în timp, utilaje primitive care au stat la baza dezvoltării ulterioare, arme primitive, peşti şi insecte greu de văzut altfel, animale sălbatice şi preistorice, organe ale omului, ceasuri vechi şi multe, multe altele.
Ce au devenit muzeele în ultimii ani
În ultimii ani observ că muzeele au devenit ceva despre care nu se prea mai vorbeşte, ceva ce există aşa ca să fie, ceva neatrăgător, ce nu este promovat, ce nu mai funcţionează cu dăruire, ce nu mai pare să prezinte interes pentru nimeni: organizatori, prezentatori şi vizitatori.
Cum te lecuieşti de muzeele româneşti
Să te lecuieşti este foarte simplu, eşti ajutat de toată lumea! Iată de exemplu ce a trăit un român:
Pasionat încă de mic de tot ce este vechi, de istorie, de antichităţi, de ce au făcut şi cum au trăit oamenii, a avut în sânge acel start pentru a vizita muzee.
La 13 şi la 16 ani
Primele muzee au fost vizitate cu şcoala, însă a descoperit că muzeele erau vizitate doar pe fugă, cu gloata, rapid, fără pătrundere, fără linişte. Profesorii se grăbeau, aveau grijă să nu se risipească copiii. Copiii râdeau, făceau glume, miştouri, se îmbrânceau. Dacă se uita mai interesat la ceva din acel muzeu atunci era considerat un ciudat, de către elevi, şi certat că râmâne în urmă, de către profesori. Deci vizitele la muzee erau ceva doar să fie.
Dezinteres total la copii, dezinteres total la profesori. Intenţia era excelentă, realitatea însă era groaznică. A constatat că aşa gândeau românii mari şi mici, profesori şi elevi, era un act doar aşa ca să fie, să ne distrăm… nicidecum nu era un act de educaţie.
La 36 ani
Acel român a amânat o vreme muzeele. A mai crescut şi a avut un copil. A vrut să-i arate copilului său minunile de prin muzee, adevărate curiozităţi cu care îi smulgea copilului acele Uaaau!-uri la primele descoperiri de la naştere. Dar s-a temut că este prea mic şi prin muzee poate nu găseşti o vorbă bună şi nici măcar o toaletă. Şi iar a amânat.
La 41 ani
După o vârstă, copilul s-a făcut mare. Muzeele ultra-interesante nu veneau la el în oraş. Era însă vremea ideală să reînnoade totuşi prietenia cu muzeele.
Fiecare tată se bucură când bea prima bere cu băiatul său, e o clipă memorabilă toată viaţa! Aşa a vrut şi el să viziteze pentru prima dată un muzeu împreună cu băiatul său, iar momentul să rămână memorabil! Băiatul era dezvoltat, avid de cunoştinţe, iar el era un ghid care îi oferea necunoscutul!
Dar, calvar! Muzeele nu s-au schimbat în bine, au decăzut şi mai mult! Clădiri şi mai neîngrijite, exponate şi mai neîngrijite, personal şi mai plictisit!
Intră totuşi, dacă tot a ajuns acolo, şi explică copilului că la muzee se plăteşte o taxă cu un bilet, dar nu găseşte deloc cabina cu bilete. Întreabă pe ici colo când trece cineva grăbit şi întâmplător. După o aşteptare lungă, află că biletele se dădeau acolo, pe stânga, după colţ, pe coridor, la 20 metri, pe dreapta…
În muzeu, nişte poze, nişte lucruri, nişte afişe, pe alocuri în beznă pentru că nu prea erau vizitatori, hmmm complet neatractiv şi descurajant. Ce să arăţi copilului? Dezamăgire…
La 50 ani
Copilul a crescut mare. Şi el şi fiul aveau cunoştinţe tehnice avansate şi au mers la un muzeu tehnic cu aparate vechi. A mai făcut o ultimă încercare de a vizita muzee româneşti.
Dar, iarăşi calvar! Aceeaşi clădire mare, rece şi cu ecou. De data asta era şi o măsuţă cu bilete, da, chiar la intrare, însă alt şoc. Bilete tăiau trei persoane, şi cu portarul patru. Râdeau gălăgios, beau cafea, ţipau, hihi, hoho, haha! Cere românul nostru amărât două bilete. I le taie cu încetinitorul, i le dă apoi cu silă, cu scârbă, greu, printre râsete şi hohote. Biletele au fost oferite ca de la bugetarii superiori la vizitatorii milogi. Apoi alt calvar, nu aveau mărunt. Caută portarul mărunt, vine după un timp lung de aşteptare, că le-a pierit şi cheful de muzeu…
Ignoră amândoi cât pot. Încep a analiza exponatele şi a dialoga despre aspecte tehnice. Dar nu se puteau auzi! În sala mare cu ecou răsunau râsete cumulate, piţigăiate, hohote gălăgioase, pe diverse tonalităţi, cu volum la maxim, fără jenă! A fost un calvar! A scurtat traseul şi au ieşit.
Ce a jurat atunci
Destul a încercat, destul a fost umilit, destul a fost dezamăgit.
Românul nostru de rând a jurat atunci să nu mai calce într-un muzeu românesc, de stat, toată viaţa! Acolo, angajaţii nu trebuie să facă nimic bine şi pot face oricât rău, nu trebuie să ajute, să îndrume, să prezinte exponate, nimic! Ei îşi iau oricum salariile, tichetele, bonusurile, liberele, voucherele, ies liniştiţi la pensie şi… nu au măcar o mică fărâmă de respect pentru vizitatori.
La 65 ani
Poate, bătrân, în baston, românul nostru se va mai târâi o dată, să mai dea o şansă pasiunii sale, rămasă nesatisfăcută, muzeul. Dar nu cred că se va mai întâmpla asta…