SF: Cum am păşit într-un alt univers ©
Aveam doar câţiva anişori şi deja eram încântat de perspectivele frumoase ale vieţii pe care le întrevedeam.
Culorile copilăriei, grija permanentă a mamei, căldura sufletească, toate mă înconjurau de pretutindeni. Toţi mă îndrăgeau, toţi mă pupau, toţi mă smotoceau, eram stăpânul lumii!
Şi de parcă nu era de ajuns, într-o seară am primit o vizită. Nişte prieteni veniseră la noi şi, ce credeţi, aveau o fetiţă aproape de vârsta mea!
Era punctul culminant, aveam şi o tovarăşă de joacă pe cinste! Imediat am pus la cale să închidem frumuşel uşa de la dormitor şi să facem nebunii. Da! încă de la acea vreme voiam să fac nebunii în frumoasa viaţă ce o aveam!
Am plănuit aşadar să sărim în picioare, cât mai sus, amândoi, pe cel mai elastic pat, cel nou al părinţilor! Nebunie adevărată! Eu, fiind băiat şi chiar cu puţin mai mare, nu aveam voie să pierd nicicum competiţia!
Şi am sărit, şi am transpirat, exact cum se joacă năzdrăvanii de copii, până la epuizare! Şi am râs, şi iar am sărit, şi am căzut, şi iar am râs, şi iar am sărit… …
Însă, deodată, o bubuitură imensă ne-a curmat fericirea! Un şoc incredibil ne-a pătruns de jos, de la picioare până la ultimele fire de păr din cap!
Cred că păşisem în alt univers!
Priveam spre geamuri şi simţeam vehiculele uriaşe ce se apropiau de bloc să îl strivească sub şenile! Pământul tremura de grele ce erau!
Numai ţipete auzeam peste tot! Toată lumea a început să fugă care încotro! Groaza şi disperarea pluteau acum în jurul meu!
Bubuiturile continuau neîncetat, totul vibra, picioarele mi se înmuiau cu fiecare secundă, că abia mai puteam alerga. La un moment dat am fost luat pe sus…
Atacul nu înceta deloc şi după câteva bubuituri zdravene am început să nu mai văd nimic. Orbit de lumina dinainte, în noua beznă eram purtat spre necunoscut, fără să am nici cea mai mică idee ce ar putea urma…
Am ajuns cu greu la ieşire. Acolo era o mulţime de oameni ce strigau şi ei îngroziţi. Mica uşa nu făcea faţă mulţimii şi m-am temut că voi fi strivit efectiv în acea beznă…
Cumva, purtat pe sus, am reuşit să ieşim. Acum măcar puteam vedea ceva la lumina lunii…
În timp ce mă uitam de jur împrejur, să văd de unde suntem atacaţi cu uriaşele vehicule ce veneau să ne zdrobească, bubuiturile au încetat.
Afară, în întuneric, văd o mare de oameni, unii tremurând de frig, alţii înveliţi cu câte ceva, toţi speriaţi de ce s-a întâmplat.
Pornim rapid într-o direcţie necunoscută pentru mine. Trecem pe lângă un om îmbrăcat militar şi aud ceva frânturi din ce vorbea: …ăsta a fost cel mai mare din ultimii ani…
Păşisem se pare în alt univers.
Părăsisem definitiv frumosul univers al copilăriei, în care nu existau griji sau temeri.
Intrasem într-un alt univers, nu tocmai frumos, al vieţii dure, în care încă mă aflu şi acum…
Citeşte şi alte Povestiri SF