Oamenii de ştiinţă au descoperit o diferenţă genetică la oamenii care manifestă compasiune pentru animale, cu alte cuvinte această iubire apare şi există deoarece este înscrisă în ADN-ul lor (doar al unora).
Să fie oare vorba doar de această genă aparent nepredominantă? Sau mai ţine şi de omenie, adică de iubirea faţă de cei şi cele ce ne înconjoară, iubire formată prin educaţie şi iubire primită la rândul nostru.
Opriţi-vă din iureşul vieţii măcar câteva momente, priviţi îndelung aceste poze şi încercaţi să răspundeţi în gând la câteva întrebări:
– De ce animalele văd un cerşetor ca pe un om, iar noi, semenii lui, nu reuşim acest lucru?
– Dacă aţi ajunge cerşetor, oare cine credeţi că v-ar mai oferi un strop de căldură sufletească sinceră?
– De ce animalele văd un invalid ca pe un om normal, iar noi, semenii lui, nu reuşim nici acest lucru?
– Dacă aţi ajunge invalid, oare cine credeţi că v-ar rămane cel mai bun şi sincer prieten?
– Ne iubim, noi oamenii, colegii cu adevărat?
– Ce credeţi, animalele au ceva bun de învăţat de la oameni?
– Deşi sunt superiori, au oamenii ce învăţa de la animale?
Ar trebui să ne iubim mai mult, să iubim animalele şi mai ales să iubim oamenii!
Ne vom mai gândi la acest lucru, dar reţineţi că iubirea se învaţă pas cu pas, încă de mic…
Şi pentru că tot vorbirăm de animale, vom evidenţia cu ajutorul unor proverbe cu animale câteva din trăsăturile urâte ale oamenilor. Le puteţi deduce uşor:
– Câinii latră, ursul merge.
– Corb la corb nu-şi scoate ochii.
– După ce leul moare, mulţi se găsesc să-l jupoaie.
– Şchiopătarea oilor, bucuria lupilor.
– Câinele care latră, nu muşcă pe furiş.
– Când pisica nu-i acasă, joacă şoarecii pe masă.
– Câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia.
– Un câine recunoscător valorează mai mult decât un om nerecunoscător.
– Măgarul oricât îl împodobeşti, armăsar tot nu poţi să-l numeşti.
– Cei care pe animale nu le îndrăgesc, nici pe oameni nu îi iubesc. …