Medierea este o profesie relativ nouă în România, dar nu numai. În SUA, medierea ca profesie distinctă a luat naştere prin anii 1970, iar în Europa Occidentală după anii 1990, odată cu primele legiferări în domeniul medierii în state precum Franţa, Marea Britanie, Spania, Italia şi nu numai.
În România profesia de mediator este reglementată de Legea Medierii nr.192/2006 actualizată. Prin această lege s-a înfiinţat şi Consiliul de Mediere, organism autonom, cu personalitate juridică ce are printre alte atribuţii şi rolul de a autoriza mediatorii care îndeplinesc cerinţele impuse de lege.
Este bine de ştiut că pentru a profesa ca mediator nu trebuie avute cunoştinţe juridice decât în măsura înţelegerii rolului şi atribuţiilor mediatorului în cadrul juridic, a locului şi rolului medierii în sistemul juridic, şi atât cât să poată face distincţia obiectului medierii (ca mediator să poată distinge între drepturile de care părţile pot dispune şi între drepturile de care părţile nu pot dispune).
Profesia de mediator nu necesită studii juridice, deoarece în mediere părţile sunt angrenate de mediator în a explora latura umanistă, latura reală a conflictului, şi nu latura juridică. Iar această analiză a conflictului vizează o soluţionare a acestuia, de către părţi, prin prisma nevoilor lor reale, nevoi care au stat mai mult sau mai puţin la baza conflictului. Dincolo de drepturile pe care fiecare dintre noi le avem, mai presus de aceste drepturi avem nevoile şi interesele noastre, necesităţile care nu trebuie (unele chiar nu pot fi) neapărat traduse în drepturi. În sfera acestor nevoi, trebuinţe şi interese se caută un punct de convenienţă, o soluţie care să mulţumească ambele părţi din conflict. Şi aceste lucru este posibil prin comunicare, prin negociere, în cadrul procesului de mediere.
Profesia de mediator necesită competenţe din mai multe domenii precum psihologie, sociologie, comunicare, negociere, filosofie, argumentare şi retorică şi nu numai. Desigur în mediere nu se face consiliere psihologică, nici nu se fac lecţii de comunicare, nici de negociere, nici nu se exersează arta retoricii. Mediatorul având cunoştinţe şi experienţe în aceste domenii va putea privi conflictul, alături de părţi, din toate unghiurile de vedere. Conflictul este o sursă de neînţelegeri, însă acestea sunt privite de fiecare parte în mod propriu, şi fără a se roti perspectivă, fără a se ridică deasupra conflictului, pentru o analiză a lui, pe fond. În mediere, în biroul mediatorului, tocmai acest lucru se întâmplă – părţile prin facilitarea şi cu ajutorul mediatorului, sunt ajutate să privească sfera conflictului, perspectiva de ansamblu a lui, şi apoi în funcţie de percepţia ansamblului conflictului să dispună de soluţii, de variante, de alternative viabile, pe care discutându-le le vor agrea sau nu.
Aşadar profesia de mediator este pe cât se pare de uşoară, pe atât de grea. Este o misiune îngreunată de tensiunile dintre părţi, este o profesie în care stresul emoţional trebuie ţinut la distanţă, este o profesie în care trebuie să nu te implici în conflict decât în ceea ce priveşte analiza lui extrinsecă şi doar în vederea găsirii de soluţii împreună cu părţile. Scopul unui mediator, în orice proces de mediere, este să ajute părţile să se deschidă unui dialog, şi să caute soluţii la conflictul lor, evitând astfel instanţa de judecată. Mai mult decât atât, ca rezultat al medierii, părţile pot preveni pe viitor apariţia de noi conflicte, stabilindu-şi reguli comune de comportament în relaţia în care se află, de vecinătate, de muncă, de familie, etc. Aceasta dacă s-a ajuns la un acord de mediere. În caz contrar, urmează disecţia juridică a conflictului/litigiului, în care părţile nu mai deţin controlul unei soluţii proprii, ci legile, raţiunile juridice şi materialul probator generează o sentinţă dată de către un judecător.
Autor: Mediator Dorin Ilie