Medierea este considerată ca fiind cea mai flexibilă, cea mai rapidă dintre tehnicile de ADR, precum şi cea mai rentabilă. Este un mijloc dovedit de soluţionare a litigiilor, care poate genera o soluţie echitabilă pentru ambele părţi, la un preţ accesibil, un proces voluntar, fără caracter obligatoriu, care nu aduce atingere procesului judiciar.
Mediatorul este un terţ instruit care încearcă, prin tehnici de negociere, să aducă părţile unui litigiu sau conflict împreună, într-un acord de reglementare numit acord de mediere.
Până aici, nimic nou. Haideţi să vedem însă ce calităţi ar trebui să aibă mediatorul pentru a putea fi considerat un bun profesionist?
Ceea ce ştim toţi sunt acele prevederi ale legii care se referă la condiţiile obligatoriu de îndeplinit de către o persoană pentru a putea obţine calitatea de mediator autorizat: capacitate deplină de exerciţiu, studii superioare (indiferent de specific), vechime în muncă de cel puţin 3 ani sau absolvirea unui program postuniversitar de nivel master în domeniu, acreditat conform legii şi avizat de Consiliul de mediere, să fie aptă, din punct de vedere medical, pentru exercitarea acestei activităţi, cu o bună reputaţie, care să nu fi fost condamnată definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei şi care să fi absolvit cursurile pentru formarea mediatorilor, în condiţiile legii.
Orice persoană care îndeplineşte toate condiţiile de mai sus poate solicita şi obţine autorizarea în profesia de mediator.
Ce face însă diferenţa între mediatori ?
Diferenţa porneşte de la capacitatea mediatorului de a influenţa pozitiv părţile implicate în dispută, bazată pe anumite calităţi personale pe care acesta trebuie să le aducă în camera de mediere. Există calităţi native şi calităţi dobandite prin studiu şi practică îndelungată.
A fi mediator nu este o experienţă foarte confortabilă. E nevoie de multă implicare, devotament, voinţă, rezistenţă fizică şi psihică. Dincolo de aspectele procedurale ale medierii şi de principiile care presupun punerea accentului pe nevoile şi interesele părţilor în vederea obţinerii de către acestea a unor caştiguri sporite la finalul negocierii, medierea presupune şi o dimensiune morală. Nu ar trebui neglijat acest aspect, de multe ori cu un impact maxim în succesul unei medieri, pentru că această dimensiune morală creează premisa unui spaţiu în care părţile dobândesc o înţelegere sporită în raport cu ei şi cu ceilalţi.
Mediatorul trebuie să stabilească o relaţie de încredere cu fiecare dintre părţi. Nimeni nu este imun la emoţii, toţi avem sentimente personale atunci când ne confruntăm cu bucuriile sau necazurile altora. Mediatorul are sarcina de a căuta şi găsi un echilibru între detaşarea profesională şi crearea unei legături umane cu cei cu care lucrează.
Experienţa nu este o condiţie esenţială pentru succesul unei medieri. Medierea implică în primul rând o capacitate sporită de a asculta activ şi de a pune lucrurile într-o nouă perspectivă. Mulţi au nativ această abilitate, alţii şi-o cultivă.
Calităţile unui mediator presupun o combinaţie între cele psihologice, intelectuale şi spirituale, această combinaţie, specifică fiecărui individ, conducând la conturarea unei anume personalităţi.
În 1996, doi mediatori (William E. Simkin si Nicholas A. Fidandis) au întocmit o listă uşor amuzantă cu calităţile pe care ei considerau că ar trebui să le aibă un mediator: răbdarea lui Iov, sinceritatea şi caracteristicile de buldog ale englezilor, spiritul irlandezilor, rezistenţa fizică a unui alergător de maraton, capacitatea de fentare a unui mijlocaş, viclenia lui Machiavelli, abilităţile de sondare a personalităţii pe care le are un psihoerapeut bun, o piele tare ca tovalul, înţelepciunea lui Solomon.
Zece ani mai târziu, un alt specialist (Boulie) a sugerat printre calităţile necesare unui mediator adevărat empatia, capacitatea de a nu se grăbi să îi judece pe ceilalţi, răbdarea, puterea de persuasiune, optimismul, perseverenţa, capacitatea de a câştiga încrederea oamenilor, inteligenţa, creativitatea, flexibilitatea, simţul umorului şi bunul simţ.
Cel mai direct şi vizibil impact al mediatorului asupra procesului de mediere vine din tehnicile folosite pentru a influenţa cursul negocierilor, însa simpla sa prezenţă are uneori un efect mult mai puternic, influenţând pozitiv cursul medierii.
Când vorbim de „prezenţă” nu ne referim doar la cea fizică, ci şi la calităţile personale ale mediatorului pe care prezenţa acestuia le aduce în mediere.
Mediatoarea şi terapeuta Lois Gold vedea „prezenţa” mediatorului ca fiind compusă din mai multe elemente: centrarea, stabilirea unor legături cu propriile valori şi credinţe, precum şi cu un ţel înalt, capacitatea de a găsi umanitatea în fiecare dintre clienţi şi congruenţa.
Centrarea se referea la procesul prin care prezenţa personală a mediatorului aduce o anume atmosferă în camera de mediere.
În stransă legatură cu centrarea, congruenţa înseamnă autenticitate, participarea reală la proces, implicare reală, deseori resimţită intuitiv de cei prezenţi. De multe ori simţim dacă cineva comunică deschis, onest cu noi. Este şi capacitatea de a te comporta într-o manieră potrivită şi adaptată clienţilor pe care îi serveşti, nu în sensul schimbării de personalitate, lucru care nu ar putea fi decât fals, ci al tratării clienţilor cu respectul şi consideraţia de a te comporta într-un mod care să le inducă securitate şi care să „îi includă” ca indivizi, indiferent de educaţie, aspect sau statut.
Integrarea este acea calitate prin care individul devine deplin acordat cu resursele sale spirituale, fizice şi psihice, pe care reuşeşte să şi le canalizeze în mod constructiv în contextul relaţiei sale cu alţii. Prezenţa unui mediator integrat aliniază părţile şi procesul de mediere într-o direcţie pozitivă, pentru că în mediere relaţiile dintre părţi şi mediator presupun un flux continuu. Medierea este o sarcină care implică atât mintea, cât şi sufletul. Mediatorul trebuie să manifeste şi să integreze în relaţia sa cu părţile atât o detaşare cumpănită, cât şi o angajare profundă.
Practic, dacă am căuta o calitate absolută, capabilă a îngloba toate cele de mai sus, termenul potrivit ar fi „inteligenţă emoţională”, adica autoconştientizare, gestionare a sinelui, conştientizare sociala şi abilităţi sociale.
Medierea aduce părţile în situaţia de a-şi exprima emoţiile. Acest lucru este benefic pentru mediere, pentru că scoate la lumină informaţii legate de conflict, de rădăcinile acestuia, de nevoile de bază care l-au generat. Însă o discuţie încarcată emoţional poate fi foarte intensă, astfel că pentru ca emoţiile să poată fi folosite constructiv în procesul de mediere, mediatorul ar trebui să posede un grad înalt de inteligenţă emoţională.
Autoconştientizarea reprezintă baza inteligenţei emoţionale. Până la momentul în care individul nu-şi conştientizează propriile emoţii sau trăiri, el le va proiecta asupra celorlalţi fără să-şi dea seama şi nu-şi va putea controla celelalte competenţe sau abilităţi. O importanţă majoră o are încrederea în sine. Pentru a le putea insufla părţilor încredere în sine, mediatorul va trebui să aibă el, în primul rand, încredere în sine, să degaje un aer de siguranţă maximă. Emoţiile contra-productive trebuie filtrate, pentru un echilibru emoţional care să conducă la o autentică încredere în sine atât de necesară.
Gestionarea sinelui presupune “alegerea reacţiei’’ în defavoarea unei reactii bazate doar pe instinct sau impuls de moment. O astfel de reacţie necontrolată va fi, de cele mai multe ori, inadecvată, iar mediatorul „nu-şi poate permite” să pericliteze succesul medierii sau să pună în pericol imparţialitatea sa printr-o reacţie de moment.
Conştientizarea socială presupune empatie, iar aceasta rezultă din ascultarea activă, interpretarea indiciilor nonverbale, deschiderea faţă de diversitatea umană şi înţelegerea celorlalţi şi a posibilelor perspective din care văd ei lumea sau propriile probleme.
În fine, abilităţile sociale presupun capacitate de influenţare, de comunicare, de gestionare a conflictului, muncă de echipa şi colaborare, dar şi leadershipul. De asemenea, un mediator bun trebuie să fie un catalizator al schimbării, el trebuie să-şi amintească faptul că disputa nu este a lui, ci a participanţilor. Trebuie să conştientizeze elementele care ar putea duce la declanşarea schimbării, să încerce să rezolve disputa într-o manieră potrivită pentru clienţi, nu pentru sine. O schimbare nu poate fi niciodată forţată. Uneori oamenii pot aduce în discuţie chestiuni care par a nu fi legate în mod direct, la o primă vedere, de nemulţumirea lor, însă informaţiile primite nu vor fi considerate niciodată irelevante, mediatorul nu va împiedica participanţii să spună tot ce au pe suflet, pentru că acele chestiuni pot fi importante pentru a aduce schimbarea necesară soluţionării disputei. Abilitatea mediatorului se va vedea în capacitatea de a filtra toate aceste informaţii şi de le exploata corect în direcţia dorită, respectiv finalizarea cu succes a medierii.
Profesia de mediator presupune uneori şi paradoxuri. Uneori, prin calmul lor şi stăpânirea de sine, mediatorii reuşesc „să facă pace” între părţi. Alteori puterea charismei, credibilitatea sau farmecul personal vor crea un mediu propice ajungerii la o înţelegere între părţi. Prezenţa activă a mediatorului poate ajuta în direcţia rezolvării disputei, în acelasi timp însă acesta trebuie să fie prezent într-un mod care să sugereze faptul că el nu are nicio semnificaţie în interiorul disputei sau al rezolvării acesteia. Un alt paradox al fi acela al empatiei manifestate concomitent cu onestitatea. Un mediator bun ar trebui să le aibă pe amandouă, însă e o problemă care implică un efort semnificativ, e greu să fii simultan empatic şi onest, pentru că empatia are nevoie de implicare, iar onestitatea presupune obiectivitate şi detaşare. Paradoxul constă tocmai în capacitatea de a fi atât implicat, cât şi detaşat, în acelaşi timp.
Un alt element de paradox constă în încurajarea participanţilor să îşi exprime emoţiile, în paralel cu suprimarea propriilor emoţii, ca şi mediator.
Imparţialitatea este o cerinţă etică fundamentală pentru mediatori. Sunt însă şi mediatori experimentaţi care recunosc că se lasă uneori pradă sentimentelor de părtinire. Deseori disputele cu care mediatorii se confruntă le stârnesc sentimente legate de propriile conflicte din viaţa personală. În plus, mediatorul nu poate fi, omeneşte vorbind, indiferent faţă de rezultatul final, prin urmare e remarcabil faptul că cei mai buni reuşesc să ramână omniparţiali chiar şi faţă de cei care stau în calea succesului medierii, respectiv acele părţi care manifestă spirit beligerant sau rigiditate în negocieri. Uneori, ca urmare a capacităţii empatice speciale a mediatorilor, aceştia ajung să afle informaţii care le pot lăsa un gust amar sau care pot afecta, dacă ar fi cunoscute, dorinţa celeilalate părţi de a ajunge la o întelegere. Mediatorul se poate regăsi în situaţia în care să decidă daca divulgă acea informaţie pentru a nu fi susceptibil de înşelătorie, încălcînd însă confidenţialiatea. Mediatorul are îndatoriri etice care se bat uneori cap în cap: el trebuie să fie sincer cu părţile, să păstreze confidenţialitatea şi să se abţină de la a perpetua o fraudă sau o înşelătorie. Toate acestea trebuie respectate concomitent. Complicat, nu?
De cele mai multe ori, părţile caută mediatori versaţi în domeniul în care se încadrează disputa lor sau mediatori cu pregătire juridică. Mediatorii, chiar dacă au acumulat în timp sau deţin datorită formaţiei personale anumite cunoştinţe, au obligaţia de a trimite părţile la avocaţi pentru a primi răspunsuri juridice la întrebările lor, pentru că nu au voie să dea consultaţii. Principiile etice interzic amestecarea rolurilor chiar şi pentru acei mediatori care sunt şi avocaţi. Prin urmare, părţile care aleg acei mediatori pentru a reduce rolul avocaţilor vor fi trimise înapoi în birourile acestora. Acest lucru conduce spre un alt paradox, părţile ajung să fie mai bine informate, dar acest lucru sporeşte de cele mai multe ori conflictul între ele şi subminează încrederea în mediator, sabotând motivul pentru care acestea au ales să întreprindă o mediere.
Cum s-ar putea concluziona această încercare de conturare a imaginii mediatorului perfect?
Admiţând faptul că nu există un portret robot al acestuia. Complexitatea fiinţei umane în general nu permite acest lucru. În plus, s-a constatat că o întreagă gamă de stiluri, tehnici şi metode de mediere s-au dovedit a fi eficiente, în mare parte datorită faptului că foarte multe depind de elementele personale care sunt greu de definit şi, în consecinţă, greu de generalizat.
Va trebui ca mediatorii să gasească acel stil al lor, care corespunde cu calităţile lor personale şi care le pune în valoare punctele forte, în loc să imite stilul altcuiva. Acest lucru nu înseamnă că nu pot fi preluate, împrumutate elemente de la alte stiluri de mediere, ci că acestea ar trebui integrate, ancorate în reflecţia şi conştiinţa de sine a fiecăruia. Oscar Wilde spunea că „orice merită cu adevărat învaţat, nu poate fi predat”, deci cele de mai sus sunt simple jaloane. Ar fi periculos pentru noi, ca mediatori, să facem o lista de calităţi ideale la care aspirăm, mult mai firesc şi productiv ar fi să ne analizăm şi să discernem ce se cere schimbat sau dezvoltat în viaţa noastră şi în noi astfel încât să ne putem face cât mai bine meseria. Pentru ca toţi am pornit la acest drum cu pasiune, cu încredere şi cu dorinţa de a deveni cât mai performanţi.
Autor: Mediator Irina Comeagă – Mediator Sector 1, Bucureşti.