Avocaţii şi Mediatorii – O relaţie imposibilă?

Relaţia dintre avocaţi şi mediatori, două categorii profesionale importante în realizarea actului de justiţie, pare să fie din ce în ce mai încordată pe fondul importanţei tot mai mari pe care medierea tinde să o capete în România şi nu numai, în cadrul evoluţiei generale europene, al alinierii la aceste standarde şi al reformei justiţiei.

Drept dovadă că situaţia este tensionată stau postările acide de pe forumurile de specialitate, unde se emit de la ironii dintre cele mai fine până la jigniri în toata regula, mai cu seamă din direcţia breslei avocăţeşti către cea a mediatorilor. Aceştia din urmă caută, în general, să răspundă în termeni civilizaţi, cum îi stă bine unei categorii profesionale aflate la început de drum şi care nu-şi permite să pericliteze o relaţie atât de şubredă încă. Mediatorii au învăţat la cursurile de formare că avocatul este un aliat important, de care este nevoie în procedură. Rămâne să afle acest lucru şi avocaţii. Pentru că nu vreau să plecăm de la premisa relei-credinţe, ci de la cea a (încă) insuficientei cunoaşteri.

Puţini ştiu care este rostul pe lume al acestei noi profesii. Pentru că e drept că mediatorul este o figură nou apărută în peisaj, mai ales în peisajul românesc. Poate de aceea toate suspiciunile la adresa sa. Deci ce este un mediator? Termenul corect ar fi “facilitator”, pentru că mediatorul ajută părţile în dispută să îşi rezolve neînţelegerile. Spre deosebire de judecător sau arbitru însă, mediatorului îi lipseşte autoritatea de a impune decizia părţilor. El poate doar facilita procesul prin care se ajunge la această decizie, cu o serie de condiţii legate de principiile medierii (caracterul voluntar al procedurii, auto-determinarea părţilor, neutralitatea şi imparţialitatea mediatorului, caracterul obligatoriu al informării prealabile) şi fără a avea voie să emită judecăţi sau să consilieze părţile din orice punct de vedere, inclusiv juridic.

Este notoriu faptul că marea majoritate a avocaţilor duc o mişcare de rezistenţă împotriva medierii. Am încercat să identific motivele şi am ajuns la o listă scurtă, fără pretenţia de a le fi epuizat sau de a fi găsit adevărul absolut: necunoaşterea procedurii, a beneficiilor acesteia şi a efectelor acordului de mediere, reticenţa faţă de respectarea de către parţi (clienţi) a unui eventual acord, lipsa încrederii privind soluţionarea prin mediere a altor tipuri de dispute în afara celor legate de dreptul familiei sau al muncii, teama pierderii „controlului’’ asupra clienţilor ajunşi la mediator, superioritatea afişată şi adesea fără temei faţă de mediatori, etc. Ostilitatea cvasi-generala fata de mediere este întreţinută şi de faptul că puţine firme de avocatură au investit în formarea de mediatori din rândul avocaţilor lor, lucru ce are ca posibil argument faptul că există încă o „cerere” insuficientă din partea clienţilor pentru acest serviciu. Ceea ce nu se înţelege este faptul că, şi în lipsa unui beneficiu material direct, deci şi fără a profesa în mod direct ca şi mediatori, aceşti avocaţi ar putea reprezenta în mod eficient clienţii în toate etapele procesului de mediere, cunoscând specificul, principiile şi regulile procedurii.

Mă întreb dacă reconcilierea dintre aceste două lumi este dificilă. Deşi multi tind să considere un domeniu ca fiind alternativa celuilalt, există de fapt o zonă întinsă de suprapunere şi un numitor comun între aceste două domenii, aparent diferite. Formaţia mea de jurist (actualmente mediator) îmi permite să le identific mai uşor poate, iar faptul că am oarecum ambele valenţe mă face să fiu mai puţin înverşunată şi, sper, mai obiectivă.

Sunt multe lucruri pe care avocaţii le pot învaţa de la mediatori şi invers. Cunoaşterea ar asigura o mai profundă apreciere pentru tradiţiile sau calităţile celeilalte părţi. Problema este însă că, de cele mai multe ori, avocaţii si mediatorii se consideră rivali şi nu parteneri în soluţionarea litigiilor. Există neîncredere reciprocă şi chiar ostilitate.

Am încercat în cele ce urmează o sintetizare a temerilor ambelor părţi, precum şi a avantajelor pe care le-ar putea avea şi unii şi alţii dacă s-ar alia şi s-ar accepta ca şi parteneri.

Deci, care sunt îngrijorările sau preconcepţiile avocaţilor în legatură cu mediatoriiTeama că aceştia din urmă le vor lua clienţii, că mediatorii fără pregătire juridică nu vor fi capabili să abordeze şi să rezolve litigii care implică astfel de aspecte, că mediatorii sunt o pierdere de timp şi bani şi că tot ce oferă este un soi de pace universala în care toţi se ţin de mâini şi fac incantaţii, că medierea este un fel de Cenuşăreasă a reformei justiţiei.

Printre preocuparile mediatorilor în legatură cu avocaţii ar fi de menţionat teama că aceştia, mai ales cei care sunt şi mediatori, ar dori să îi scoată „din business”, că avocaţii sunt mai preocupaţi de orele lor tarifabile de lucru decât de a ajuta clienţii să obţină rezultatul care le serveşte cel mai bine intersele (timp scăzut, costuri reduse, soluţie justă = mediere), că, dată fiind tentaţia contradictorialităţii avocaţilor, aceştia vor transforma orice dispută din rău în mai rău, distrugând relaţiile şi disipând activele clienţilor, că avocaţilor le lipseşte viziunea, ei putând vedea doar rezultate de tip câştig/pierdere, negru/alb, bine/rău şi, în fine, că avocaţii consideră litigiile ca fiind un rău necesar.

În ceea ce priveşte relaţia avocaţilor cu mediatorii, propun să studiem un pic avantajele pe care medierea le aduce avocaţilor. Şi îi rog să nu se supere, poate că la unele dintre acestea nu se gândisera până acum. Doar am plecat de la premisa insuficientei cunoaşteri şi nu a relei credinţe!

În primul rand, medierea asigură un cadru pentru negocieri. Nu toţi avocaţii au competenţe legate de negociere, mediatorii însă sunt profesionişti în negociere, care înţeleg şi ştiu cum să transforme părţile implicate în conflict în negociatori mai buni, mai eficienţi. Există, desigur, şi mediatori mediocri, care au eşuat în această profesie sperând că şi-au găsit, în fine, ceva de făcut în viaţă, însă acestea sunt excepţiile, iar situaţia este valabilă în cadrul oricărei profesii, chiar şi în cea de avocat, să fim sinceri! Revenind la avantajele medierii pentru avocaţi, această procedură nu presupune o stare de pace universală, în care ne ţinem de mâini şi facem incantaţii, ci presupune ajungerea în punctul în care interesele părţilor se întâlnesc şi ambele părţi îşi maximizează câştigul. Mediatorii buni sunt facilitatori calificaţi care conduc medierea ca pe o întâlnire de afaceri. Ei au abilitatea de a depăşi momentele de impas şi de a ajuta părţile să dezvolte o agendă comună, să-şi identifice interesele cheie şi să creeze un plan de acţiune realist, la care să adere şi pe care să-l pună în aplicare şi să-l respecte. Mediatorii vor fi pro-activi în căutarea şi abordarea problemelor care împiedică părţile să ajungă la o înţelegere. Face parte din „fişa postului”.

În al doilea rând, cui ar putea să nu-i placă faptul că medierea economiseşte timp şi bani, iar clientul pleacă satisfăcut, cu o soluţie personalizată, croită pentru a-i satisface interesele? E un beneficiu pe care avocaţii îl pot oferi clienţilor din acest punct de vedere. Clientul va fi încântat de avocatul care l-a ajutat să-şi rezolve atât de repede problema, economisind timp şi bani, scutindu-l de stress şi de expunere publică nedorită. Altfel, chiar când avocatul îl ajută să câştige un proces în instanţă, clientul va rămâne cu gustul amar al timpului pierdut, al uzurii morale şi cu sentimentul că a fost oricum jecmănit.

Nu aş renunţa să mai enumăr câteva avantaje: succesul în mediere poate aduce noi clienţi, pe când un posibil eşec în instanţă nu e prea măgulitor, evitarea sălilor de judecată (credeţi că avocaţilor le plac?), timpul scurt de soluţionare a unui dosar, satisfacţia rezolvării cazului, flexibilitatea procedurii (fără presiunea termenelor, a actelor de redactat, etc.), controlul asupra încheierii conflictului, pe care instanţa de judecată nu-l oferă, onorariul mai mare, dacă îl judecăm în raport cu timpul şi cu efortul investite.

Să privim puţin din perspectiva mediatorilor acum. Sunt mulţi care văd avocaţii mai mult ca pe o sursă de conflict decât ca pe „vindecători” ai acestuia. Îi percep ca pe obstacole în calea ajungerii la o înţelegere între părţi. De multe ori aşa şi este. Sunt avocaţi care joacă murdar, care încearcă să saboteze procesul de mediere şi care nu stau la masă în calitate de jucători într-o echipă, aceea a clientului pe care îl reprezintă, ci în calitate de reprezentanţi exclusivi ai propriului ego. Unii nu sunt deloc pregătiţi pentru ceea ce se va întâmpla într-o şedinţă de mediere şi consideră rolul lor ca fiind limitat, alţii încearcă să domine procesul de mediere printr-un comportament contradictoriu, iar alţii admit să parcurgă medierea doar pentru că au şansa, cred ei, de a demonstra forţa cazului lor. Mulţi se consideră deja destul de competenţi si experimentaţi în desfăşurarea negocierilor şi nu văd necesitatea recurgerii la această procedură, considerând chiar că ar exista un conflict între a fi avocat şi a participa la mediere. Unii ezită să sugereze medierea, temându-se să nu pară că arată slabiciune sau că încearcă să evite ajungerea în instanţă.

Sunt însă şi multe situaţii în care avocaţii sunt active valoroase la masa medierii. Unii dintre ei sunt foarte buni negociatori, alţii cunosc procedura foarte bine, poate chiar sunt, la rândul lor, mediatori. Astfel de avocaţi înteleg avantajele medierii şi le transmit această înţelegere şi clienţilor lor, îndemnându-i să profite din plin de ceea ce poate oferi medierea, şi informându-i despre dezavantajele sau riscurile presupuse de situaţia în care nu s-ar ajunge la un acord. Un avocat bun va înţelege interesele clientului său şi îl va ajuta să le comunice clar. În plus, două capete sunt mai bune decât unul, aşa că un client şi avocatul său vor lucra împreună pentru a găsi soluţii, îşi vor propune unul altuia idei cărora mediatorul le va asigura reglajul fin. Avocaţii îşi pot ajuta clienţii să evalueze corect cea mai buna alternativă a lor la un acord negociat, pentru că ştiu din experienţă probabilitatea de succes în instanţă şi pot evalua realist timpul de soluţionare într-o astfel de situaţie. Îşi pot ajuta clienţii să evalueze opţiunile, să cântărească valoarea propunerilor primite dinspre cealaltă parte. Cel mai important, după toată munca depusă pentru ajungerea la un acord de mediere, avocatul îşi poate ajuta clientul să se asigure că niciun detaliu nu a fost lăsat la voia întâmplării şi că acordul nu are vreo hibă care ar putea periclita aplicarea sa viitoare.

Un avocat bun ar trebui să petreacă timp pentru a evidenţia punctele slabe şi punctele forte ale cazului pentru clientul său şi pentru cealaltă parte, cu scopul de a înţelege pe deplin obiectivele clientului şi nevoile acestuia. Ar trebui să fie gata să anticipeze argumentele celeilalte părţi şi să se pregătească material cu informaţii utile ce pot ajuta mediatorul să înţeleagă istoria litigiului şi elementele critice. Ar trebui să îşi pregătească clientul şi să-i explice că a câştiga în mediere nu înseamnă a face cealaltă parte să piardă, de asemenea, să-l ajute să rămână calm şi concentrat pe perioada procedurii, să evalueze caracterul rezonabil al ofertelor primite.

Medierea necesită o schimbare a mentalităţii in privinţa soluţionării conflictelor. Pentru ca această schimbare să aibă loc, toate profesiile juridice trebuie să înteleagă că nu doar mediatorii trebuie să se instruiască şi să se educe în privinţa beneficiilor medierii, ci şi avocaţii. Iar instruirea să ducă la colaborare. De exemplu, în legislaţia greacă, în cadrul procedurii de mediere este obligatoriu ca părţile să fie asistate de avocaţi. Tocmai pentru că se înţelege importanţa ambelor profesii şi necesitatea de a coopera în beneficiul clienţilor.

În mediere provocarea constă în a găsi soluţia care satisface ambele părţi, de aceea avocaţii ar trebui să fie conştienţi de faptul că accentul trebuie să cadă pe rezolvarea comună a problemelor, nu pe înfrângerea adversarului. Cheia medierii este comunicarea.  Medierea nu este un proces ce caută găsirea adevărului, ci a soluţiilor, adoptând o conduită de susţinere şi cooperare. Obiectul medierii nu este găsirea răspunsului legal, ci găsirea unei baze pentru soluţionarea unui litigiu. În mediere, avocaţii trebuie să meargă dincolo de aspectele juridice, să nu se lase conduşi de ceea ce ei cred că ar trebui să fie rezultatul medierii, ci de ceea ce ar putea fi.

Succesul acestei proceduri, în România şi nu numai, depinde de modul în care mediatorii îşi vor face treaba, de o mai mare deschidere din partea celor care opun încă rezistenţă, începând cu avocaţii, de modul în care Consiliul de Mediere va reuşi să promoveze procedura direct în rândul justiţiabililor, de un lobby mai susţinut în rândul clasei politice, care împinge tot mai departe termenul de la care simpla şi gratuita informare va deveni obligatorie. E nevoie de o bună colaborare cu celelalte profesii juridice, e nevoie de respect reciproc, de toleranţă, de maturitate sau maturizare. Vestea bună este că medierea este „în curs de dezvoltare” în România. În urmă cu zece-cincisprezece ani nimeni nu ar fi anticipat acest lucru. Mai devreme sau mai târziu avocaţii vor înţelege faptul că mediatorii nu sunt rivalii lor şi că este mai productiv să devină parte a procesului de mediere decât să lupte şi să piardă în mod inevitabil lupta. Mai devreme sau mai târziu, orgoliile vor da câştig de cauză lucidităţii şi avantajele acestei proceduri nu vor mai putea fi neglijate. Totul e să supravieţuim ca şi breaslă până atunci.

Autor: Mediator Irina Comeagă – Mediator Bucureşti, Sector 1.

Avocaţii şi Mediatorii – O relaţie imposibilă? publicat: 2013-02-04T10:04:52+00:00, actualizat: 2017-01-03T09:08:51+00:00 by România Blog